mi-e dor

de asta

lana si alia; moussa si nilufar

m-am jucat azi. cu plastilina si acuarele.
o ora jumatate, am uitat ca nu m-am apucat de dizertatie.
ca am zile in care n-am timp sa mananc inainte de 5 pm.
ca am zile in care alerg disperata intre un job si altul. sa prind masina (in baicului, masinile trec rar), metroul si-apoi o iau la goana, pe calea victoriei, sa nu cumva sa intarzii un minut. ca altfel, mi se taie o ora. doar daca nu cumva e flo pe tura.
am uitat de gandacii scarbosi, pe care ii vanez intre 10 si 14.
de scarile murdare si de mirosurile de pe holurile centrului de refugiati.

o ora si jumatate am stat cu cateva copile, vorbind fiecare pe limba ei (la propriu) si am modelat plastilina.
ele uimite de ce iese din mana mea. si fericite ca o rup, un pic, in araba. farsi, inca nu stiu.
eu uimita de cat de cuminti sunt si de cat bun simt poate avea un copil care abia daca are ce manaca si unde sta. de cat de responsabil poate fi si de cat de frumos poate sa vorbeasca. de cat de multe poate invata si cat de repede.

alia stie sa numere pana la 10 in 7 limbi: romana, araba, engleza, franceza, farsi, pastu, somaleza.
a invatat in centru.
araba e limba ei. stie foarte bine engleza. la fel si franceza. stie romana. o rupe in farsi si in pastu.
are 12 ani.

-Dar cum se joaca sora ta cu ea ? Daca sora ta nu intelege farsi si ea nu intelege araba ?
-Pai nu vorbesc. Doar se joaca.

lana are 6 ani. si e primul copilas pe care il aud vorbind araba, life. e micuta, slabuta. ktir mahdume. are bube in coate si genunchi. copil. ma topesc toata cand vorbeste. araba, un pic de engleza si un pic de romana.

copiii pot.

mama lor, a aliei si a lanei e frumoasa. pentru o femeie care a nascut patru copii si a trait in palestina, e frumoasa tare. 

-I-am spus ca de fiecare data cand amesteca doua culori, obtine o culoare noua.
-Stiu, am inteles.
-Asta pentru ca atunci cand eram de varsta ei, mie nu mi se spunea decat de rosu, de galben si de albastru.

sunt atatea lucruri frumoase pe lumea asta.
si atatia copii frumosi.

Asfar

= galben

are multi frati si multe surori, toti plecati prin canada sau germania.
tatal lui a murit in 2003, in razboi.
nu a fost la scoala.
in irak, iaziditii nu sunt lasati sa mearga la scoala. in cele mai fericite cazuri.
asteapta de 6 ani sa i se dea statut de refugiat si de doi sa i se dea viza pentru canada.
a lucrat la un restaurant, un timp. dar seful lui nu facea lucrurile cum trebuie si i-a fost teama ca o sa ajunga la inchisoare.
acum, ii trimite fratele lui bani.
sta cu o fata care stie engleza. e mai batrana ca el, dar e fata buna. si il invata si pe el engleza.

centru

sunt oameni care au curaj.
sunt oameni care spera sa dea de mai bine.
dar ajung sa doarma cate trei in pat, in camere in care intra doua paturi de-o persoana si o masa. in camere in care misuna gandaci si in care miroase a statut si a mancare ranceda. din cand in cand, cineva mai gateste si tot etajul miroase a ceapa prajita sau a mancare saraca. e genul de loc in care mie imi e teama sa respir normal si incerc sa inspir cat mai rar. mirosul de ranced si de umezeala. sunt copii care traiesc acolo. o luna, doua, cateva. un an, doi. cine stie. copii frumosi.
sunt oameni care ajung la spital de foame.
- Si e bine acum ?
- E mai bine. E bine la spital. Mai bine ca aici.

nici n-as fi nimerit sa-ti arat Bangladesh pe harta. atat ii de mic.

nu stiu cat ii ajuta sa stie sa conjuge verbe si sa invete plurale. nu stiu cat pot sa invete. si nu stiu cat pot eu sa ii ajut.

sunt zilele alea in care stiu foarte bine ca daca nu rezist sa ma uit la filmulete cu copii subnutriti si femei omorate cu pietre, nu inseamna ca nu exista.

ca plec la 8 dimineata si vin la 11 jumatate noaptea, ametita si rupta. macar nu sunt singura. 

incerc

sa ma conving eu pe mine ca am nevoie de raspunsuri la toate intrebarile astea care imi trec prin cap. ca le merit. ca eu am fost sincera tot timpul si ca imi datorezi acelasi lucru.
adevarul e ca am o curiozitate bolnava. si as vrea sa cunosc toata telenovela asta, de la inceput. si oricum n-as crede ce mi-ai spune, decat daca ar coincide cu ce cred eu ca s-a intamplat, de fapt.

orgoliul meu este mai important decat prietenia noastra. pentru ca oricum n-am fost niciodata prieteni. in schimb, orgoliul mi-era intreg pana.. nici nu stiu exact pana cand.

adevarul e ca nici nu e treaba mea. dar am o curiozitate bolnava. ca a unui pui de pisica. ce-si baga boticul in farfuria cu mancare a altcuiva. eventual se frige.

daca ar fi important pentru mine, as lasa-o balta.
as lasa sa fie totul blur, ca in seara aia pe acoperis. in care mi-am pierdut cerceii.

Good morning,

sunshine !

Lately

se pare ca sunt rautacioasa din reflex. si din ce in ce mai des.
am nevoie de o noua eu.

pur si simplu mi-a placut post-ul si atat.
nici eu nu mai stiu cum sa vorbesc cu tine. numai ca mie mi se intampla de mult. de cand orice lucru pe care il spuneam, avea drept raspuns un sarcasm sau o criza de nervi. nu zic ca nu le-am meritat sau ca nu le-as merita inca. spun doar ca m-am blocat. n-am stiut ce sa fac.
daca te face sa te simti mai bine, nu mi se intampla doar cu tine.

am nevoie de o noua eu.
as pleca undeva. nici macar in liban. undeva unde sa nu cunosc pe nimeni si sa nu ma cunoasca nimeni.
sa nu trebuiasca sa vorbesc cu nimeni.
sa nu ma simt obligata sa fac lucruri. sa le fac pentru ca mi le doresc.
as pleca. singura.

pentru ca nu stiu ce altceva sa fac.
e ca atunci cand se incalceste ata atat de tare, incat rupi nodul, il arunci si o iei de la capat.

asta as face.

dus

m-am tot gandit daca sa se cheme 'romanii au talent' sau 'greierasul lui toparceanu'

pana mi-am amintit ca am facut un dus, de dimineata, pe calea victoriei, pe la 9 fara un sfert.

se pare ca am talentul de a face oamenii sa sa simta obligati sa ma faca sa ma simt bine. incepand cu 'stop judging me' la care am ramas wtf-face, pana la 'ma faci sa ma simt obligat sa...' dupa care am ramas cu fata smotocita, sifonata si rimel pe nas.

pentru ca de data asta, a contat.

de greierele lui toparceanu, mi-am amintit, cand ma intrebam ce n-am facut bine.

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,

 

m&m(s)

se pare ca unghiile mele arata ca niste m&m. mov. si scurte.

azi suntem in 22. e ziua aia in care imi puneam eu speranta.
si am stat asa, la o masa. si simteam ca nu fac nimic.
si apoi, in pat, m-am intrebat pe cine am facut eu sa simta ca nu valoreaza nimic.
pe cine am paralizat eu, asa cum sunt eu paralizata acum. c-as putea sa stau ore intregi, intr-o pozitie, fara sa ma gandesc la nimic. fara sa simt nimic. nici macar furie. nervi. nimic. sa ma uit la tine si nu te vad.
'-Esti suparata?' 'Nu...'
nu pe tine. pe mine. pentru ca iar imi fac planuri. si pentru ca sunt gata sa stau cate 12 ore la munca, sa plec cu nervii facuti praf, cu ochii carpiti de somn, cu cearcane si aproape lesinata. sa ma rog sa ma lasa sa stau cateva ore in plus. ca sa ce? ca sa nimic.
pentru ca incerc sa ma conving eu pe mine ca nu asta ai vrut sa spui. nici de data asta.

dar stii ce ? mi-a raspuns profa cu dizertatia.
pana la urma, ziua asta, si-a atins, un pic, scopul.

sa vedem ce urmeaza.

cheers, darling !

here's to you and your... 

hmm... to me.