II

Cand iti dai seama ca oricat de greu ar fi, trebuie sa ai curajul si forta sa faci "ceea ce trebuie". Si, poate pentru prima data, nu pentru ca toata lumea iti spune si asteapta asta de la tine. Ci pentru ca asa e cel mai bine.

the things we said and did have left permanent scars

Cand simti cel mai tare?

Cand il vezi intins pe jos si nu-ti mai raspunde. Cand strigi si plangi si nu e nimeni sa te auda. Si cand in sfarsit zice ceva, nu mai conteaza ca te intreaba cine esti. Cand iti tremura in brate si te simti atat de mic si atat de neputincios. Cand mama lui iti tipa in fata si te jigneste de fata cu alti 20 de oameni din sala de asteptare, iar tu vezi prin ea si nu-ti trece prin cap decat "oare ce-i fac acum?oare il doare?si-a mai amintit ceva?".  Cand oamenii aia se uita la tine ca la ultimul om, iar tie nu-ti pasa, pentru ca el stie si-ti ajunge. Cand te scurgi ca o umbra pe scaunele alea si nu-ti mai ajunge aerul. Cand vezi semnul si oricat te-ar durea, nu mai conteaza...

-Doamne... cum poti sa te gandesti la asta acum?

[uite ca o fac.si stii ce simt?ma bucur ca esti bine.atat.]

Sa zicem ca

seara, inainte sa adorm, nu mai visez aiurea, miros de zori, lumina de dimineata pe pereti portocalii si perdele fluturande. Nu mai pot s-o fac.

-Stii ca...eu nu mai pot sa intru acolo...
-Pe bune?!
- ...

Ah, dar de fapt, eu nu prea mai adorm seara, de ceva timp, deja.

de-asta

"Nici nu stii cat esti de puternica. Ana, este mai usor sa duci povara lumii, decat povara ta."

Vreau

Era o dimineata de joi. Nu mai stiu daca era soare. Dar era vara, trebuie sa fi fost. Atunci am auzit cel mai frumos lucru care mi-a fost spus vreodata:

Vreau sa calatoresc cu tine!

Asta, ca sa nu uit, vreodata.

Intr-o seara

Stateam cu o narghilea si o cafea cu hel. Si a venit o fetita draguta. Am primit primul meu trandafir, cumparat aiurea, de pe strada. Pe care l-am carat cu gura pana la urechi, prin ploaie, noaptea. Si a doua zi, la 8 dimineata, spre munca, pe Splai, prin metrou, pe Calea Victoriei. A stat vreme de 6 ore, rasarind din spatele unui monitor Dell. A fost ziua in care Nicolas mi-a spus ca sunt cea mai calma persoana pe care a vazut-o vreodata. Sunt calma, cand sunt fericita.

In alta seara

M-am pus in pat si mi-a trecut prin cap, deodata: "Dar daca?" Si am avut primul meu atac de panica. Cu simtit ca nu mai pot sa respir. Starea aia in care nu stii ce sa faci si nu stii exact de ce, dar tremuri incontinuu si nu te poti opri din plans, imaginandu-ti tot felul de lucruri, care se pot intampla la nervi, oboseala, prin ploaie, frig si multi km/h. In care esti in stare sa suni pe oricine, oameni cu care nu ai mai vorbit niciodata si pe care nici nu i-ai cunoscut. Si zici, hai sa mai incerc o data. De data asta, suna. Si dupa toata tensiunea acumulata, nu mai poti sa vorbesti. Ai o stare de moleseala. Ca si cum cineva te-ar fi tinut cu niste sfori, carora, dintr-o data le-a dat drumul. Nu te mai tin picioarele, scrii un mesaj, cu ultimele puteri si adormi.

"Ma bucur ca esti bine. Sa nu ma mai cauti niciodata."