Ceci n'est pas un blog.
Se afișează postările cu eticheta anotimpuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta anotimpuri. Afișați toate postările

27 ianuarie 2010

chef

well, avem lista cu chestii de facut.
eu chiar am scris un post ieri.
si-mi pare rau ca nu-mi gasesc pedagogie.
dar am vazut paradise now. si-s mandra de mine. ca inteleg cuvinte.
mi se ia colectia de carti.
m-am saturat de frig si de iarna. desi imi place cand ninge.
intr-o zi, maria spunea ca a nins cu soare.
am chef de facut chestii, dar e prea frig.

azi noapte am visat ca imi cumparam perdele.
imi mai trebuie schimbati ochelarii.
si-mi trebuie si o usa.

-Vreau sa termine camerele in mansaaaaar-daaaa :((
-De ceee? Nu mai poti sa doooormi?
-Baaaa daaaa, dar vreau sa-mi asez cartile frumos :-<. (si sa vopsesc peretii frumos :-< si sa am perdele frumoase :-<)

tre' sa citesc la araba. Am tradus aproape o pagina.

si iubi, ma mai gandesc la camasile alea. :-?



like it

5 ianuarie 2010

happiness



am avut o dimineata de-aia cu the verve, zapada si frig aproape deloc.
dar tot am ajuns inghetata.

-Ce-ai patit?
-Nimic..
-De ce-ai facut asa?
-Am visat...
-Ce-ai visat?
-Shhh, taci din gura...
-Imi spui mai incolo?
-Da, acum mi-e somnic.

***
-Parc-ai fi un copilas.

***
-De dimineata m-ai luat in brate si cand incercam sa ma misc, ma strangeai si mai tare.
-Asta nu mai stiu.


uf... :(

18 noiembrie 2009

artificii




cred ca stiu cum o sa fie bradul, anul asta.

14 mai 2009

long morning

am avut o criza aseara.
: si am simtit asa ca ma enervez
: si s-ar putea sa fi inceput sa bazai, da' m-am apucat de citit si mi-a mai trecut
si mai trebuia si sa ma trezesc de dimineata azi, sa apuc cartea. pentru care trebuia activat sistemul.

si-am simtit o nevoie de...

si de...



si m-am tot mutat de la soare la umbra si de la umbra la soare.
exista oameni care ies cu copiii dimineata, in parc.


mirosea a iarba taiata si pusa la uscat


si-a flori de salcam.
si s-ar putea sa ma fi simtit singura la un moment dat.
mi-era dor de florile de salcam.
aveam un salcam in gradina. de care lega mamaie capra.


ei aveau o discutie despre Brancusi.



eu am dormit.
dar am gasit cartea.
si nu m-am apucat sa o citesc. am fost capabila de atata stapanire de sine!

11 mai 2009

veritasaga mood

Stii si tu ca ne vantura vantul, dupa cum vrea
Uneori nu simt pamantul sub talpa mea...
(veritasaga)

m-am reapucat de sartre.
si am "reciclat" un subiect de text argumentativ.
o tanti vrea sa fiu consultant financiar. nu stie ce-mi cere.
as vrea sa fiu atat de masochista incat sa-mi placa sa ma duc maine la cursuri.

18 februarie 2009

28 decembrie 2008

Portocale

Daca in camera copilului se gasesc rafturile cu carti asezate in functie de varsta, astfel incat copilul sa ajunga la raftul potrivit cand are varsta potrivita pentru acele carti, o sa-si doreasca sa creasca mai repede?

In alta ordine de idei, am avut parte de Craciunul ala despre care nu stii cum trebuie sa fie, dar il simti ca fiind Craciun.

In camera miroase a portocale, a brad si a suc de mere.

7 noiembrie 2008

black and white, today

As vrea sa locuiesc intr-o mansarda alb-negru, in zilele ploiase, dar care sa fie sepia atunci cand e soare afara.
Sa am geamuri mari, prin care sa intre soarele in zilele sepia si pe care sa se scurga picaturile de ploaie in zilele alb-negru.
Sa am o matza mica si ciufulita, care sa nu creasca niciodata. O matza care sa se strecoare sub plapuma, pe la picioarele mele reci, in zilele alb-negru si care sa toarca lenesa, fix in mijlocul mansardei, in locul unde cad cele mai multe raze de soare, in zilele sepia. O matza care sa se uite curioasa la testoasele din acvariu.
Sa am un aparat de fotografiat si sa fac poze pe geam, masinilor colorate care trec pe strada, matzei care se incurca printre picioarele mele si testoaselor, cand dorm.
Sa am un castronel micut in care sa-i pun lapte matzei, dintr-o sticla grea, cu gura larga, cum erau sticlele de lapte, cand eram eu mica.
Sa-mi cante Norah Jones in zilele alb-negru si Vama Veche in zilele sepia.
Sa am parchet vechi, ca ala pe care te jucai cu masinutele cand erai mic, si peretii acoperiti cu rafturi pline de carti, discuri-uri cu muzica si dvd-uri cu filme. Plus un raft intreg cu scurt-metraje frantuzesti.
Sa am un cuier vechi, rotund, de lemn, in care sa-mi agat paltonul, geanta si fularul in zilele alb-negru si esarfele in zilele sepia.
Sa am o oglinda rotunda, care sa stea pe o noptiera din lemn, pe care sa stea aruncate tot felul de sticlute, cutiute, margele si cercei.
Sa miroasa a apa sarata in zilele sepia si a ceai cu lapte in zilele alb-negru.
Sa-mi vii intr-o zi alb-negru; sa ascult ploaia intr-o noapte alb-negru si sa te simt langa mine; sa ma trezesc intr-o dimineata sepia si sa-mi placa sa te privesc cum dormi, cu matza ciufulita langa tine.
Sa mananc numai ciocolata.
Sa nu stiu sa fac nimic, dar sa le fac bine pe toate.

25 octombrie 2008

culori

"De azi in doua luni, e Craciunul..."


























Mi-a fost toamna, toamna asta.

6 mai 2008

Albastru [Bleuâtre]

-Pot sa-ti spun care sunt culorile norilor? Ghiozdanul aproape ca il invinge, dar baietelul nu se lasa, tragandu-l din cand in cand inapoi pe umeri. Cauta privirea mamei. Scapa un zambet timid. Nu stiu cum il cheama, dar eu i-as spune Andrei. Poate din cauza dintelui lipsa.
-Pot sa-ti spun care sunt culorile norilor?

-Spune-mi...
-Cand ploua, norii sunt gri. Uite! Sunt gri! Exact ca paltonul tau.Mama, paltonul tau e in-no-rat!
Si rade la o gluma pe care mama pare sa nu o fi inteles -zambeste incurcata.

-Cand ninge sunt albi, iar cand e senin sunt –Andrei o priveste cu coada ochiului si zambeste strengareste- galbeni!

-Da...
-Cum da?-se preface un pic suparat: Mama, nu asculti nimic din ce spun. Sau tu chiar nu stii?

Femeia il priveste zambind. Nu stie despre ce vorbeste baiatul, dar el o priveste amuzat: "Oare mama chiar nu stie ca atunci cand e senin nu sunt nori?"


Picaturile de apa se lovesc puternic de geam ca si cum ar vrea sa fuzioneze cu el. Dar geamul nu le primeste, iar picaturile curg, pentru ca in final sa dispara in acelasi geam rece.


-Uite mama! Ce magazin vesel! Spune baiatul aratand cu degetul, buticul din statia de tramvai. Mama il trage incet spre usa, in timp ce Andrei ii sopteste ceva. Nu aud ce zice, dar pot sa-mi imaginez ca o roaga sa ii cumpere o carte de colorat. O carte cu nori.


Se pare ca nu sunt singura care l-a placut pe baietel. Doua femei chicotesc in spatele meu:

-Dragalas. Imi aminteste de...
Femeile coboara.

Pe aceeasi usa urca un barbat cu o vioara. Tramvaiul porneste, barbatul incepe sa cante. Tramvaiul scartaie, scartaitul vioarei il acopera. E aceeasi melodie. Aceeasi din fiecare zi. Barbatul cu vioara urca in fiecare zi la aceeasi statie, canta aceeasi melodie si coboara. Barbatul cu vioara are lacrimi in ochi atunci cand canta. Nu-l aude nimeni; face parte din peisajul cotidian, asemeni unui obiect a carui utilitate n-o vede nimeni. Cine mai are nevoie de un om cu o vioara in orasul asta? Barbatul cu vioara coboara acum.

Oare cum arata?...
Nu conteaza, maine o sa-l vad iar.


Ecoul vioarei rasuna inca. Pana cand privirile se indreapta catre articulatia tramvaiului, unde este... barbatul cu telefonul. Barbatul cu telefonul vorbeste tare. Barbatul cu telefonul sterge imaginile create de calatori pe geamurile ude ale tramvaiului, in stropii de ploaie sau in baltile de pe trotuare. Fie pentru ca vorbeste prea tare, fie pentru ca gesturile-i sunt taioase. Fata de pe al treilea scaun il priveste amuzata si uimita. Nu-mi dau seama de ce, poate ca barbatul se misca pe ritmul muzicii ce-i rasuna ei in casti.
Barbatul cu telefonul coboara si el. Oare cu ce era imbracat?
Era tanar?

Probabil ca avea o varsta... doi copii acasa si o sotie ce-l asteapta in fiecare seara sa cineze impreuna, in timp ce el... el vorbeste la telefon...


Dezlipindu-mi ochii de geamul rece, ma uit in jur. Nu mai sunt multe persoane in tramvai-cand ploua, tramvaiele sunt goale- si cei care-au ramas, s-au intors sa recompuna imaginile abandonate mai devreme. Majoritatea, se pierd pe ei insisi printre picaturile de ploaie... sau in castile din urechi... Sau in ceata unui anotimp, mereu la fel de rece.

Numai mosuletul de pe locul din fata priveste pierdut apa care s-a strans pe jos –cand ploua, tramvaiele sunt murdare si triste- gandind poate la primavara lui, pierduta in toamna de afara.

O batrana, de mana cu nepotica, se pregateste sa coboare la prima. Fetita tremura. Imi dau seama ca e frig –cand ploua, tramvaiele sunt reci- si ma ghemuiesc mai bine pe scaunul meu. O aud pe bunica spunandu-i fetitei sa aiba grija cand coboara.
"Intotdeauna trebuie sa ai grija cand cobori. Nu poti sti niciodata unde opreste tramvaiul... daca exista peron..."
Mereu trebuie sa fii atent cand cobori.


Incepe sa se intunece de-a binelea. Odata cu cerul se intuneca totul, ramanand doar bucati de trotuar luminate de felinare slabe. In umbra felinarelor, raman manerele umbrelelor prelungite de siluete aproape umane.
Am mai ramas doar trei persoane. Mosuletul tresare brusc, ridica privirea si-mi zambeste bun. Se pregateste sa coboare si el, sa devina o alta prelungire a unei alte umbrele; sa-si caute primavara. Nu stie ca anotimpurile nu mai sunt...

Imi pun castile. Nu ascult muzica. Imi place sa ma pierd in noaptea de afara si in senzatia de urechi infundate. Vad ploaia lovind geamul . Am ramas doar eu si... si baiatul de pe scaunul de vis-a-vis. A urcat odata cu mine si nu face altceva decat sa citeasca si sa reciteasca ultimele doua pagini ale unei carti. Ce vrea sa retraiasca? Ce nu intelege? Ce carte e?

Poate o sa inteleaga pana la sfarsit...

Poate merge cu mine pana la capat.
Oricum nu stim niciodata unde opreste tramvaiul. Nici cand.


As vrea sa-mi amintesc culorile norilor...


[ -Puis-je te dire quelles sont les couleurs des nuages? Le cartable est sur le point de le vaincre, mais le petit garçon ne se laisse pas avoir. Il cherche d’un coup d'oeil sa maman, avec un sourire timide. Je ne sais pas quel est son nom, mais moi, je l’appellerai André. Probablement parce qu’il lui manque une dent.
- Puis-je te dire quelles sont les couleurs des nuages?
- Dis-les-moi ...

- Quand il pleut, les nuages sont gris. Voilà! Ils sont gris! Exactement comme ton manteau ! Tu as un manteau « en-nu-a-gé », maman! Et il rit pour cette petite blague que maman semble ne pas entendre. Elle sourit d’un air embarrassée. - Quand il neige, ils sont blancs et quand le ciel est ensoleillé, ils sont – André la regarde tout en souriant - jaunes!
- Ouais...

-Mais comment "Ouais" maman?, dit le garçon en faisant semblant d'être un peu
désolé: Maman, tu n’écoutes rien à ce que je te dis...
La femme le regarde toute souriante, elle aussi. Elle ne sait pas ce que le garçon veut dire. André la regarde a s'amuser: "Serait-il possible que maman ne sache pas qu’il n’ y a pas de
nuages quand le ciel est ensoleillé?"

Des gouttes d'eau frappent la vitre comme si elles voulaient fusionner avec celle-ci, mais la vitre, elle, ne les veut pas, et les gouttes d'eau coulent, en disparaissant toutes ruisselantes dans la même glace glacée.


- Voilà maman! Quel magasin joyeux!, dit l'enfant en lui montrant du doigt la boutique
qui se trouvait dans l'arrêt du tram. La mère le tira vers la sortie et André lui dit quelque chose. Je ne sais pas ce qu'il dit, mais je crois qu'il lui demande de chercher un livre avec des nuages.

Je ne suis pas la seule à aimer André.
Il y a deux femmes derrière moi:

- Il est si joli. Il ressemble à...
Les femmes descendent.

Par la même sortie que les femmes sont descendues, monte un homme, un violon à la main. Le tram se met en branle, l'homme se met à chanter et à jouer de son violon. Le tram grince, le son du violon couvre le grincement. C'est la même chanson. L'homme avec le violon monte chaque jour au même arrêt, chante la même chanson, en s’accompagnant de son violon, et descend. L'homme au violon a des larmes dans ses yeux quand il chante. Les voyageurs ne l’entendent pas trop ; il fait partie du paysage morne et quotidien, pareil à un objet dont on ne constate l’utilité qu’au moment où on ne l’a pas à sa portée. Qui aurait encore besoin d’un homme au violon dans cette cité ? L'homme au violon descend maintenant, dans cet instant précis que je le regarde.
Mais j’oublie vite sa figure. De toute façon, il reviendra demain.


L'écho du violon résonne encore. Jusqu'au moment où tous les regards se dirigent vers le milieu du tram, où se trouve l'homme avec ... le portable. Il efface les images que les voyageurs ont créées sur la vitre trempée, des gouttes d'eau qui flottent dans l’air ou des flaques d'eau qui gisent sur les trottoirs. Un petit frémissement parmi les voyageurs : soit que l’homme parle trop fort, soit qu'il a des gestes trop larges. La fille assise sur la troisième chaise le regarde, amusée. Je ne sais pas quelle en est la raison, peut-être que l'homme se meut sur la musique qu'elle écoute dans ses casques. L'homme avec le portable descend aussi.
De quoi était-il habillé ?
Est-ce qu’il était jeune ?
Je l’imagine d’un certain âge, de taille moyenne, deux enfants, une femme qui l’attend toujours au dîner, tandis que lui, il parle au téléphone …


Je détourne mes yeux de cette image et je regarde tour autour. Il n'y a plus personne. Quand il pleut, les trams sont vides - et ceux qui sont restés se sont retournés aux images qu'ils avaient abandonnées plus tôt. La majorité des voyageurs se sont eux-mêmes perdus entre les gouttes de pluie, ou dans la musique de leurs casques. Ou dans les brumes d’une saison toujours la même, anodine et innommable.


Seul un vieil homme assis sur la première chaise, regarde d’un air hébété l'eau qui s'est ramassée sur le plancher – quand il pleut, les trams sont sales et tristes - en pensant, peut-être, à son printemps perdu dans l'automne de la journée.


Une vieille dame avec sa petite-fille se préparent, les deux, à descendre. La petite-fille tremble et je me rends compte que j’ai froid, moi aussi, et je m'accroupis sur ma chaise. J'entends la femme dire à sa petite-fille de faire attention quand elle descend. Il faut toujours faire attention lorsqu’on descend. On ne sait jamais où exactement le tram arrêtera, ni s’il y aura un trottoir. Il faut faire attention.


Le ciel s'est vraiment assombri. Et avec le ciel, tout est devenu sombre. Il ne reste que des morceaux d'asphalte illuminés par de faibles réverbères . Dans les ombres ténébreuses déjà, on aperçoit des parapluies prolongés par des silhouettes quasi-humaines.


Trois personnes sont restées seulement. Le vieil homme sursaute, lève ses yeux et me sourit doucement. Il se prépare aussi à descendre, à se transformer dans une autre silhouette, à prolonger un autre parapluie, comme tous les autres, à chercher son printemps. Il ne sait pas encore que les saisons ont disparu.


Je mets mes casques. Je n'écoute pas la musique, mais j'aime m'égarer dans la nuit et dans la sensation d'oreilles obstrues. Je vois la pluie frapper la glace de la vitre. Je suis restée seule, moi, et … le garçon devant moi. Il était monté dans le même temps et il ne fait rien d’autre que de lire et relire les deux dernières pages d'un livre. C'est quoi, ce qu'il revit? C'est quoi ce qu'il n'entend pas? Quel est ce livre ?
Peut-être qu'il finira par l’entendre … à la fin...
Peut-être qu'il descendra avec moi, au dernier arrêt.
De toute façon, on ne sait jamais où arrêtera le tram. Ni quand.


J’aurais voulu me rappeler quelles sont les couleurs des nuages... ]