sunt oameni care au curaj.
sunt oameni care spera sa dea de mai bine.
dar ajung sa doarma cate trei in pat, in camere in care intra doua paturi de-o persoana si o masa. in camere in care misuna gandaci si in care miroase a statut si a mancare ranceda. din cand in cand, cineva mai gateste si tot etajul miroase a ceapa prajita sau a mancare saraca. e genul de loc in care mie imi e teama sa respir normal si incerc sa inspir cat mai rar. mirosul de ranced si de umezeala. sunt copii care traiesc acolo. o luna, doua, cateva. un an, doi. cine stie. copii frumosi.
sunt oameni care ajung la spital de foame.
- Si e bine acum ?
- E mai bine. E bine la spital. Mai bine ca aici.
nici n-as fi nimerit sa-ti arat Bangladesh pe harta. atat ii de mic.
nu stiu cat ii ajuta sa stie sa conjuge verbe si sa invete plurale. nu stiu cat pot sa invete. si nu stiu cat pot eu sa ii ajut.
sunt zilele alea in care stiu foarte bine ca daca nu rezist sa ma uit la filmulete cu copii subnutriti si femei omorate cu pietre, nu inseamna ca nu exista.
ca plec la 8 dimineata si vin la 11 jumatate noaptea, ametita si rupta. macar nu sunt singura.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu