Ceci n'est pas un blog.

7 decembrie 2008

"Micul Print"- Antoine de Saint-Exupery





"Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodata, si e obositor pentru copii sa le tot dea intruna lamuriri"


"Asa ca eu, de-a lungul vietii mele, am avut o sumedenie de lagaturi cu o sumedenie de oameni seriosi. Mi-am petrecut multa vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut foarte indeaproape. Ceea ce nu mi-a prea imbunatatit parerea despre ei."


"Desenul meu e insa,mult mai putin fermecator decat modelul. Nu e vina mea. Oamenii mari, pe cand aveam 6 ani, ma facusera sa-mi pierd orice incredere in cariera mea de pictor[...]"


"Oamenilor mari le plac cifrele. Cand le vorbiti despre un nou prieten, ei niciodata nu va pun intrebari asupra lucrurilor cu adevarat insemnate.Nu va intreaba niciodata: "Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri ii plac mai mult? Face colectie de fluturi?" Ci intreaba: "Cati ani are? Cati frati are?Cate kg cantareste?Cat castiga tatal lui?" Numai atunci ei cred ca il cunosc. Daca le spui oamenilor mari: "Am vazut o casa frumoasa, din caramizi trandafirii, cu muscate la ferestre si cu porumbei pe acoperis"... ei nu sunt in stare sa-si inchipuie cum arata o asemenea casa. Lor trebuie sa le spui: "Am vazut o casa care costa o suta de mii de franci. "Ce frumoasa e!" vor exclama atunci."



"Asa sunt ei, nu le-o luati in nume de rau! Copiii trebuie sa fie foarte ingaduitori cu oamenii mari."


"Sunt 6 ani de cand prietenul meu, luandu-si oaia, a plecat. Daca incerc sa-l zugravesc aici, e pentru ca nu vreau sa-l uit. E lucru trist sa uiti un prieten. Nu oricine a avut un prieten. Si s-ar putea sa ajung asemenea oamenilor mari, care nu se mai gandesc decat la cifre."


"Prietenul meu nu dadea niciodata explicatii. Credea,poate, ca-i seman. Eu insa, nu sunt in stare sa deslusesc oile prin scandura lazilor.Poate sunt intrucatva asemenea oamenilor mari.Trebuie sa fi imbatranit si eu."


"-Stii... cand esti trist, iti place sa privesti apusul soarelui..."


"-Spinii atunci, la ce folosesc?
-Spinii nu folosesc la nimic! Sunt curata rautate din partea florilor!
-Vai! Nu te cred!Florile-s plapande. Sunt nestiutoare.Isi fac si ele curaj cum pot. Se cred grozave cu spinii lor..."


"-Stiu undeva o planeta pe care se afla un Domn roscovan.Care n-a mirosit niciodata o floare. N-a privit niciodata o stea. N-a iubit pe nimeni niciodata. N-a facut nimic altceva niciodata, decat socoteli. Si toata ziua spunea ca si tine: "Eu sint om serios!Eu sint om serios!" si nu mai poate de trufie. Acela insa nu e om, e o ciuperca!"


"-Intocmai!Trebuie sa ceri de la fiecare numai ceea ce poate fiecare sa dea.Autoritatea se bizuie, inainte de orice, pe ratiune."


"-Te vei judeca, atunci, pe tine insuti,spuse regele. E lucrul cel mai greu. A te judeca pe tine insuti e mult mai greu decat a-l judeca pe altul. Daca ajungi sa te judeci cum trebuie, inseamna ca esti cu adevarat un intelept."


"-Floarea mea e efemera si nu are decat 4 spini, ca sa se apere de lume!Iar eu am lasat-o singura acasa!"


"Tare s-ar mai socoti jignita daca ar vedea una ca asta... nu s-ar mai opri din tuse si s-ar preface chiar ca moare, ca sa scape de rusine. Iar eu as fi, desigur, nevoit sa ma prefac c-o ingrijesc, pt ca altminteri, ca sa ma indurereze si pe mine, s-ar lasa sa moara cu adevarat..."


"Tu nu est deocamdata pt mine decat un baietas,aidoma cu o suta de mii de baietasi. Iar eu nu am nevoie de tine. Si nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decat o vulpe[...].Dar daca tu ma imblanzesti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pt mine fara seaman in lume.Eu voi fi pt tine, fara seaman in lume...[...]
Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim.Oamenii mari nu mai au timp sa cunoasca nimic.Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni,oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma! [...]
Trebuie sa ai foarte multa rabdare. La inceput, te vei aseza ceva mai departe de mine, uite asa, in iarba. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei zice nimic. Graiul e izvor de neintelegeri. Insa vei putea, pe zi ce trece, sa te asezi din ce in ce mai aproape de mine... [...]
Si asa micul print imblanzi vulpea. Iar cand ora despartirii fu aproape:
-Vai! zise vulpea... Am sa plang.
-Din vina ta,zise micul print, eu nicidecum nu-ti voiam raul, tu ai vrut sa te imblanzesc...
-Asa e,zise vulpea. [...] Devii raspunzator pentru ceea ce ai imblanzit."


"Trebuie sa ocrotim cu grija lampile: orice adiere e in stare sa le stinga..."


"Imi aminteam de vulpe.Risti sa mai si plangi putin, daca te-ai lasat imblanzit..."


"Steaua mea e prea micuta, ca sa-ti arat unde se afla. E mai bine asa.Pentru tine, oricare dintre stele va fi steaua mea.Asa incat, te vei uita cu drag la toate stelele... [...] Stelele nu sunt la fel pt toti oamenii.[...] Pt tine, stelele vor fi ca pt nimeni altul... Noaptea, cand te vei uita pe cer, fiindca eu voi locui pe una dintre ele, fiindca pe una dintre ele voi rade, atunci va fi pt tine ca si cum ar rade toate stelele. Tu singur vei avea, tu singur, stele care stiu sa rada! Iar dupa ce-ti va fi trecut durerea (durerea intotdeauna trece), vei fi fericit ca m-ai cunoscut.Vom fi de-a pururi prieteni.Iti va fi dor sa radem impreuna. Si vei deschide uneori fereastra asa, numai de drag... Iar prietenii tai se vor mira,vazandu-te ca razi, ori de cate ori te uiti pe cer. Atunci tu le vei spune: "da,stelele intotdeauna ma fac sa rad!" Iar ei te vor crede nebun."



"Uitati-va la cer.Si veti vedea cum totul e altfel... Si nimeni, dintre oamenii mari, nu va pricepe niciodata, ca lucrul acesta e atat de pretios..."

7 noiembrie 2008

black and white, today

As vrea sa locuiesc intr-o mansarda alb-negru, in zilele ploiase, dar care sa fie sepia atunci cand e soare afara.
Sa am geamuri mari, prin care sa intre soarele in zilele sepia si pe care sa se scurga picaturile de ploaie in zilele alb-negru.
Sa am o matza mica si ciufulita, care sa nu creasca niciodata. O matza care sa se strecoare sub plapuma, pe la picioarele mele reci, in zilele alb-negru si care sa toarca lenesa, fix in mijlocul mansardei, in locul unde cad cele mai multe raze de soare, in zilele sepia. O matza care sa se uite curioasa la testoasele din acvariu.
Sa am un aparat de fotografiat si sa fac poze pe geam, masinilor colorate care trec pe strada, matzei care se incurca printre picioarele mele si testoaselor, cand dorm.
Sa am un castronel micut in care sa-i pun lapte matzei, dintr-o sticla grea, cu gura larga, cum erau sticlele de lapte, cand eram eu mica.
Sa-mi cante Norah Jones in zilele alb-negru si Vama Veche in zilele sepia.
Sa am parchet vechi, ca ala pe care te jucai cu masinutele cand erai mic, si peretii acoperiti cu rafturi pline de carti, discuri-uri cu muzica si dvd-uri cu filme. Plus un raft intreg cu scurt-metraje frantuzesti.
Sa am un cuier vechi, rotund, de lemn, in care sa-mi agat paltonul, geanta si fularul in zilele alb-negru si esarfele in zilele sepia.
Sa am o oglinda rotunda, care sa stea pe o noptiera din lemn, pe care sa stea aruncate tot felul de sticlute, cutiute, margele si cercei.
Sa miroasa a apa sarata in zilele sepia si a ceai cu lapte in zilele alb-negru.
Sa-mi vii intr-o zi alb-negru; sa ascult ploaia intr-o noapte alb-negru si sa te simt langa mine; sa ma trezesc intr-o dimineata sepia si sa-mi placa sa te privesc cum dormi, cu matza ciufulita langa tine.
Sa mananc numai ciocolata.
Sa nu stiu sa fac nimic, dar sa le fac bine pe toate.

2 noiembrie 2008

The Smurfs

"-Cry?! What do you mean?! I don't get sad...I get MAD!!! And now, I'll do something about it!"

Boaca Alex

"-Mami, vreau sa plang..."

1 noiembrie 2008

7:30

"-Imi place bucataria voastra, ca e micuta asa, e dragalasa.
-Da. Si nici nu ocupa mult spatiu."

(pentru ca mi s-a facut dor de Irina si de diminetile cu "Hai sa-ti dau sa asculti o melodie pe care am gasit-o aseara.")

25 octombrie 2008

culori

"De azi in doua luni, e Craciunul..."


























Mi-a fost toamna, toamna asta.

19 octombrie 2008

"Hartie pentru impachetat"

Fata:


Verso:






Asta pentru ca nu ma gandesc la ce mi se intampla si inainte sa-mi dau seama de schimbare, simt ca si cum, asa ar fi fost intotdeauna.

13 iunie 2008

.

Cum se cheama punctul ala in care ajungi, care arata ca o cutie inalta si nu gasesti absolut nicio solutie sa iesi de acolo? N-are decat o gaura suuus de tot; o gaura pe unde cineva iti tot toarna nisip in cap... nisip care aproape te-a acoperit; nu poti vorbi, nu poti respira... Oricum ai face-o degeaba- nisipul ar continua sa cada.

Si te intrebi daca trebuie sa umple cutia cu nisip sa poata trece mai departe sau... ii placea sa prinda fluturi cand era mic, doar pentru ca li se intind frumos aripile cand sunt impunsi cu acul...

6 mai 2008

Portret

...
Se sfaramase mai mult decat un vis cand m-am gandit sa te desenez. Am cumparat creioane si te-am desenat, numai ca nu-mi placea prea tare portretul, asa ca am mai facut unul. Si inca unul. Ce-i drept, imi ieseau din ce in ce mai bine. Cand am fost in sfarsit multumita,mi-am dat seama ca portretul nu mai seamana cu tine. Si tot privindu-l, am mai uitat un pic din chipul tau.

In alta zi, m-am gandit sa te pictez. Mi-am cautat acuarelele si nemaiavand decat albastru, te-am pictat albastru. Pana si ochii ti i-am facut albastrii. Dar cand le-am aratat portretul,mi-au ras in nas. N-au stiut sa te vada. Eu insa, te vedeam si-mi era de ajuns. Eram tare mandra ca stiam sa te ghicesc printre tuse. Numai ca in asfintit, soarele si-a varsat razele peste tabloul meu. Albastrul a inceput sa curga si asa, am mai uitat un pic din chipul tau.

Intr-o luni, am cumparat creta si am vrut sa te desenez pe peretii camerei mele. Cate un pic din chipul tau,pe fiecare perete. Pe tavan aveam sa-ti desenez urechea stanga, pentru ca te vroiam tot timpul cu fata spre mine. Dar asta ar fi insemnat sa-ti desenez urechea dreapta pe podea. Mi-a fost teama sa nu te calc pe timpan. Am sfarsit prin a o desena pe peretele cu fereasta, exact langa nas. Dar mi-a iesit un portret stramb si incercand sa-l retusez, am mai uitat un pic din chipul tau.

Intr-o iarna, am vrut sa fac un colaj: portretul tau din bucati de alte portrete. Am gasit ochii... apoi nasul si urechile... chiar si parul, perfecte pt colaj! Numai ca la buze m-am incurcat un pic... Nu am gasit niciunele care sa aiba culoarea gustului pe care-l stiam. Si tot cautand, am mai uitat un pic din chipul tau.

Era joi dimineata cand mi-am dat seama ca tot ce mi-a ramas de la tine sunt doar gustul de cafea si mirosul de portocale. In dimineata aceea mi-am amintit ritmul respiratiei tale, vocea si zambetul. Le-am strans pe toate, am inchis ochii si zambind, ti-am desenat chipul pe panze vechi, uitate in inima mea.

[Plus d'un rêve s’est brisé depuis que j'ai pensé à faire ton portrait. J'ai acheté des crayons et je t'ai dessiné. Mais je n'ai pas aimé ce portrait et j'ai dessiné un autre... et un autre encore. Il était de plus en plus meilleur. Quand j'étais finalement contente, j'ai compris que les portraits n'avaient rien de toi. Et tout en les regardant, j'ai oublié un tout petit peu ton visage.

Un autre jour, j'ai pensé à te peindre. J'ai cherché les aquarelles, mais parce qu'il ne m'était resté que du bleu, je t'ai peint en bleu. Même les yeux je les ai faits bleus. Mais quand j`ai montré mon portrait aux autres, ils ont ri. Ils m'ont dit que c'était seulement un feuille bleue et rien de plus. Ils n'ont pas su te voir, mais moi je te voyais et ça me suffisait. J'étais fière de te deviner entre des touches.
Quand le soleil s`est couché, il a versé ses rayons sur le portrait. Le bleu a commencé à couler et j'ai oublié un tout petit peu ton visage.

Ç'était lundi quand j'ai acheté de la craie pour te dessiner sur les parois de ma chambre. Un peu de toi sur chaque paroi. Je voulais dessiner ton oreille gauche sur le plafond, parce que je voulais te regarder toujours en face. Mais ça demandait de dessiner ton oreille droite sur le plancher. J'avais peur de ne pas toucher le tympan, donc j'ai fini par le dessiner sur la paroi avec la fenêtre, a côté de ton nez. Un peu plus tard, j`ai compris que c`était un portrait tors et en le retouchant, j'ai oublié un tout petit peu ton visage.

En hiver, j'ai pensé à faire un collage: ton portrait composé des pièces de tous les autres portraits. J'ai trouvé les yeux, puis le nez et les oreilles, même les cheveux parfaits. Quand j`ai dû découper la bouche, je me suis arrêtée. Je n`ai pas trouvé la couleur du goût que je savais et tout en la cherchant, j'ai oublié un tout petit peu ton visage.

Ç'était jeudi, au petit matin, quand je me suis rendu compte qu’il ne m'était resté de toi que le goût du café et le parfum des oranges. Ce matin, je me suis rappelé le rythme de ta respiration, la voix et le sourire. Je les ai tous rassemblés et, en fermant les yeux, j'ai dessiné ton visage sur de vieilles toiles, oubliées dans mon âme. ]

Albastru [Bleuâtre]

-Pot sa-ti spun care sunt culorile norilor? Ghiozdanul aproape ca il invinge, dar baietelul nu se lasa, tragandu-l din cand in cand inapoi pe umeri. Cauta privirea mamei. Scapa un zambet timid. Nu stiu cum il cheama, dar eu i-as spune Andrei. Poate din cauza dintelui lipsa.
-Pot sa-ti spun care sunt culorile norilor?

-Spune-mi...
-Cand ploua, norii sunt gri. Uite! Sunt gri! Exact ca paltonul tau.Mama, paltonul tau e in-no-rat!
Si rade la o gluma pe care mama pare sa nu o fi inteles -zambeste incurcata.

-Cand ninge sunt albi, iar cand e senin sunt –Andrei o priveste cu coada ochiului si zambeste strengareste- galbeni!

-Da...
-Cum da?-se preface un pic suparat: Mama, nu asculti nimic din ce spun. Sau tu chiar nu stii?

Femeia il priveste zambind. Nu stie despre ce vorbeste baiatul, dar el o priveste amuzat: "Oare mama chiar nu stie ca atunci cand e senin nu sunt nori?"


Picaturile de apa se lovesc puternic de geam ca si cum ar vrea sa fuzioneze cu el. Dar geamul nu le primeste, iar picaturile curg, pentru ca in final sa dispara in acelasi geam rece.


-Uite mama! Ce magazin vesel! Spune baiatul aratand cu degetul, buticul din statia de tramvai. Mama il trage incet spre usa, in timp ce Andrei ii sopteste ceva. Nu aud ce zice, dar pot sa-mi imaginez ca o roaga sa ii cumpere o carte de colorat. O carte cu nori.


Se pare ca nu sunt singura care l-a placut pe baietel. Doua femei chicotesc in spatele meu:

-Dragalas. Imi aminteste de...
Femeile coboara.

Pe aceeasi usa urca un barbat cu o vioara. Tramvaiul porneste, barbatul incepe sa cante. Tramvaiul scartaie, scartaitul vioarei il acopera. E aceeasi melodie. Aceeasi din fiecare zi. Barbatul cu vioara urca in fiecare zi la aceeasi statie, canta aceeasi melodie si coboara. Barbatul cu vioara are lacrimi in ochi atunci cand canta. Nu-l aude nimeni; face parte din peisajul cotidian, asemeni unui obiect a carui utilitate n-o vede nimeni. Cine mai are nevoie de un om cu o vioara in orasul asta? Barbatul cu vioara coboara acum.

Oare cum arata?...
Nu conteaza, maine o sa-l vad iar.


Ecoul vioarei rasuna inca. Pana cand privirile se indreapta catre articulatia tramvaiului, unde este... barbatul cu telefonul. Barbatul cu telefonul vorbeste tare. Barbatul cu telefonul sterge imaginile create de calatori pe geamurile ude ale tramvaiului, in stropii de ploaie sau in baltile de pe trotuare. Fie pentru ca vorbeste prea tare, fie pentru ca gesturile-i sunt taioase. Fata de pe al treilea scaun il priveste amuzata si uimita. Nu-mi dau seama de ce, poate ca barbatul se misca pe ritmul muzicii ce-i rasuna ei in casti.
Barbatul cu telefonul coboara si el. Oare cu ce era imbracat?
Era tanar?

Probabil ca avea o varsta... doi copii acasa si o sotie ce-l asteapta in fiecare seara sa cineze impreuna, in timp ce el... el vorbeste la telefon...


Dezlipindu-mi ochii de geamul rece, ma uit in jur. Nu mai sunt multe persoane in tramvai-cand ploua, tramvaiele sunt goale- si cei care-au ramas, s-au intors sa recompuna imaginile abandonate mai devreme. Majoritatea, se pierd pe ei insisi printre picaturile de ploaie... sau in castile din urechi... Sau in ceata unui anotimp, mereu la fel de rece.

Numai mosuletul de pe locul din fata priveste pierdut apa care s-a strans pe jos –cand ploua, tramvaiele sunt murdare si triste- gandind poate la primavara lui, pierduta in toamna de afara.

O batrana, de mana cu nepotica, se pregateste sa coboare la prima. Fetita tremura. Imi dau seama ca e frig –cand ploua, tramvaiele sunt reci- si ma ghemuiesc mai bine pe scaunul meu. O aud pe bunica spunandu-i fetitei sa aiba grija cand coboara.
"Intotdeauna trebuie sa ai grija cand cobori. Nu poti sti niciodata unde opreste tramvaiul... daca exista peron..."
Mereu trebuie sa fii atent cand cobori.


Incepe sa se intunece de-a binelea. Odata cu cerul se intuneca totul, ramanand doar bucati de trotuar luminate de felinare slabe. In umbra felinarelor, raman manerele umbrelelor prelungite de siluete aproape umane.
Am mai ramas doar trei persoane. Mosuletul tresare brusc, ridica privirea si-mi zambeste bun. Se pregateste sa coboare si el, sa devina o alta prelungire a unei alte umbrele; sa-si caute primavara. Nu stie ca anotimpurile nu mai sunt...

Imi pun castile. Nu ascult muzica. Imi place sa ma pierd in noaptea de afara si in senzatia de urechi infundate. Vad ploaia lovind geamul . Am ramas doar eu si... si baiatul de pe scaunul de vis-a-vis. A urcat odata cu mine si nu face altceva decat sa citeasca si sa reciteasca ultimele doua pagini ale unei carti. Ce vrea sa retraiasca? Ce nu intelege? Ce carte e?

Poate o sa inteleaga pana la sfarsit...

Poate merge cu mine pana la capat.
Oricum nu stim niciodata unde opreste tramvaiul. Nici cand.


As vrea sa-mi amintesc culorile norilor...


[ -Puis-je te dire quelles sont les couleurs des nuages? Le cartable est sur le point de le vaincre, mais le petit garçon ne se laisse pas avoir. Il cherche d’un coup d'oeil sa maman, avec un sourire timide. Je ne sais pas quel est son nom, mais moi, je l’appellerai André. Probablement parce qu’il lui manque une dent.
- Puis-je te dire quelles sont les couleurs des nuages?
- Dis-les-moi ...

- Quand il pleut, les nuages sont gris. Voilà! Ils sont gris! Exactement comme ton manteau ! Tu as un manteau « en-nu-a-gé », maman! Et il rit pour cette petite blague que maman semble ne pas entendre. Elle sourit d’un air embarrassée. - Quand il neige, ils sont blancs et quand le ciel est ensoleillé, ils sont – André la regarde tout en souriant - jaunes!
- Ouais...

-Mais comment "Ouais" maman?, dit le garçon en faisant semblant d'être un peu
désolé: Maman, tu n’écoutes rien à ce que je te dis...
La femme le regarde toute souriante, elle aussi. Elle ne sait pas ce que le garçon veut dire. André la regarde a s'amuser: "Serait-il possible que maman ne sache pas qu’il n’ y a pas de
nuages quand le ciel est ensoleillé?"

Des gouttes d'eau frappent la vitre comme si elles voulaient fusionner avec celle-ci, mais la vitre, elle, ne les veut pas, et les gouttes d'eau coulent, en disparaissant toutes ruisselantes dans la même glace glacée.


- Voilà maman! Quel magasin joyeux!, dit l'enfant en lui montrant du doigt la boutique
qui se trouvait dans l'arrêt du tram. La mère le tira vers la sortie et André lui dit quelque chose. Je ne sais pas ce qu'il dit, mais je crois qu'il lui demande de chercher un livre avec des nuages.

Je ne suis pas la seule à aimer André.
Il y a deux femmes derrière moi:

- Il est si joli. Il ressemble à...
Les femmes descendent.

Par la même sortie que les femmes sont descendues, monte un homme, un violon à la main. Le tram se met en branle, l'homme se met à chanter et à jouer de son violon. Le tram grince, le son du violon couvre le grincement. C'est la même chanson. L'homme avec le violon monte chaque jour au même arrêt, chante la même chanson, en s’accompagnant de son violon, et descend. L'homme au violon a des larmes dans ses yeux quand il chante. Les voyageurs ne l’entendent pas trop ; il fait partie du paysage morne et quotidien, pareil à un objet dont on ne constate l’utilité qu’au moment où on ne l’a pas à sa portée. Qui aurait encore besoin d’un homme au violon dans cette cité ? L'homme au violon descend maintenant, dans cet instant précis que je le regarde.
Mais j’oublie vite sa figure. De toute façon, il reviendra demain.


L'écho du violon résonne encore. Jusqu'au moment où tous les regards se dirigent vers le milieu du tram, où se trouve l'homme avec ... le portable. Il efface les images que les voyageurs ont créées sur la vitre trempée, des gouttes d'eau qui flottent dans l’air ou des flaques d'eau qui gisent sur les trottoirs. Un petit frémissement parmi les voyageurs : soit que l’homme parle trop fort, soit qu'il a des gestes trop larges. La fille assise sur la troisième chaise le regarde, amusée. Je ne sais pas quelle en est la raison, peut-être que l'homme se meut sur la musique qu'elle écoute dans ses casques. L'homme avec le portable descend aussi.
De quoi était-il habillé ?
Est-ce qu’il était jeune ?
Je l’imagine d’un certain âge, de taille moyenne, deux enfants, une femme qui l’attend toujours au dîner, tandis que lui, il parle au téléphone …


Je détourne mes yeux de cette image et je regarde tour autour. Il n'y a plus personne. Quand il pleut, les trams sont vides - et ceux qui sont restés se sont retournés aux images qu'ils avaient abandonnées plus tôt. La majorité des voyageurs se sont eux-mêmes perdus entre les gouttes de pluie, ou dans la musique de leurs casques. Ou dans les brumes d’une saison toujours la même, anodine et innommable.


Seul un vieil homme assis sur la première chaise, regarde d’un air hébété l'eau qui s'est ramassée sur le plancher – quand il pleut, les trams sont sales et tristes - en pensant, peut-être, à son printemps perdu dans l'automne de la journée.


Une vieille dame avec sa petite-fille se préparent, les deux, à descendre. La petite-fille tremble et je me rends compte que j’ai froid, moi aussi, et je m'accroupis sur ma chaise. J'entends la femme dire à sa petite-fille de faire attention quand elle descend. Il faut toujours faire attention lorsqu’on descend. On ne sait jamais où exactement le tram arrêtera, ni s’il y aura un trottoir. Il faut faire attention.


Le ciel s'est vraiment assombri. Et avec le ciel, tout est devenu sombre. Il ne reste que des morceaux d'asphalte illuminés par de faibles réverbères . Dans les ombres ténébreuses déjà, on aperçoit des parapluies prolongés par des silhouettes quasi-humaines.


Trois personnes sont restées seulement. Le vieil homme sursaute, lève ses yeux et me sourit doucement. Il se prépare aussi à descendre, à se transformer dans une autre silhouette, à prolonger un autre parapluie, comme tous les autres, à chercher son printemps. Il ne sait pas encore que les saisons ont disparu.


Je mets mes casques. Je n'écoute pas la musique, mais j'aime m'égarer dans la nuit et dans la sensation d'oreilles obstrues. Je vois la pluie frapper la glace de la vitre. Je suis restée seule, moi, et … le garçon devant moi. Il était monté dans le même temps et il ne fait rien d’autre que de lire et relire les deux dernières pages d'un livre. C'est quoi, ce qu'il revit? C'est quoi ce qu'il n'entend pas? Quel est ce livre ?
Peut-être qu'il finira par l’entendre … à la fin...
Peut-être qu'il descendra avec moi, au dernier arrêt.
De toute façon, on ne sait jamais où arrêtera le tram. Ni quand.


J’aurais voulu me rappeler quelles sont les couleurs des nuages... ]