M-am trezit singura, anul asta.
Cel mai rău a fost prin iunie. Când m-am trezit la 3 noaptea, singura, intr-un cartier pe care de-abia daca am apucat să-l cunosc. Numai paznicul de la cazino s-a uitat luuuuuung după mine, da' nici ala n-a zis nimic. Pe-o banca pe dreapta dormea un cerșetor. Pe una din stânga, cineva se întreba de ce.
Dar a picat bine, a fost încălzirea pentru 15 iulie. Când mi-a murit entuziasmul pentru aniversari. Sau o bucata din mine. Aia drăguță, care se entuziasmează și cumpără cadouri și face surprize. "Pai și ce-am făcut pe 15 iulie?" Eu mi-am făcut cadou o seara de poezie, undeva pe un bloc, in mijlocul orașului; si-un zâmbet amar in coltul buzelor. Dar trebuie sa recunosc că am sperat pana in ultima clipă că o să îți amintești și o să zici ceva. Apoi, o perioda, mi-am imaginat că ai știut, dar că a fost iar o treaba de orgoliu stupid.
Apoi au mai fost, dar le-am plâns repede si-am trecut mai departe. Știu că intr-o noapte, am deschis ochii în întuneric și nici nu m-am dezmeticit bine, că m-a copleșit sentimentul ala de singurătate. Și mi-am înăbușit un scâncet în pernă.
Apoi le-am pierdut șirul. Și m-am trezit intr-o dimineață de noiembrie și n-a avut cine sa mă întrebe cum a fost la doctor.
Și intr-una de decembrie, aproape toată lumea a observat că m-am tuns.
Iar câteva seri mai tarziu, mi-a pierit și cheful de Crăciun.
Mi-aduc aminte, însa, de o seara in care mi-am dat seama că există un om pe lumea asta, datorită căruia nu mă simt singura. Dar nu cred că asta-i e treaba pe lumea asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu