a fost ciudat sa vad toate asternuturile alea, fetele de perna si prosoapele pe care si le-a cumparat singura, acum multi ani. de fiecare data cand mergeam pe acolo, se ruga de noi sa le scoatem la aerisit, ca ea singura nu poate. 'si e pacat de ele, sa le manance moliile.' le-am scos, amandoua, intr-o vara. am umplut culmile din curte si din gradina.
si-a facut singura pomenile 'pana la 4 ani' si si-a carat si apele.
intr-o vara, m-a trecut, asa, un gand si mi s-a strans sufletul. 'Cum o sa fie cand n-o mai fi? Ne-om mai strange toti, aici, ca acum? Ce-o sa se intample cu casa asta cand n-o mai fi? O sa trec pe aici si o fie a altcuiva?'
Apoi, acum vreo 2-3 ani, casa a inceput sa nu mai fie casa pe care o stiam eu. Si ea a inceput sa nu mai fie cea pe care o stiam eu. Pana acum 11 zile cand am vazut-o iar, pe ea. Doar un pic mai slabita.
Ieri arata bine. Asa cum o tineam eu minte. Doar mainile un pic mai zbarcite. Si obrajii reci.
A ramas o bucatica de catifea neagra, pe care trebuie sa o port in piept 'macar pana la sase saptamani'. din sapte ani in care m-a trezit dimineata, dupa ce imi punea ceaiul in cana, imi indindea margarina pe paine si-mi facea pachetelul pentru gradinita. din urmatoarele 10 veri, in care m-a asteptat, pe banca, la poarta, pana noaptea, tarziu, cand ma intorceam acasa.
plangea, de fiecare data cand plecam. 'daca n-oi mai fi pana va intoarceti voi?'
data trecuta, n-a mai plans. 'mergeti sanatosi, mama.'
unul din momentele alea in care iti dai seama cat esti de singur.
11
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu